„Poporul nostru, pe lângă datinile şi moravurile care se împacă cu adevărurile şi învăţătura credinţei noastre, păstrate de Sf. Maică Biserică, el mai ţine şi mai săvârşeşte şi alte forme, fapte, datini şi apucături, care nu se ţin de Legea noastră creştină, care sunt cu totul străine de învăţătura Domnului Christos şi, de cele mai multe ori, de tot contrare şi păgubitoare pentru credinţa şi viaţa sufletului nostru”.
Numele moldoveneşti, cu excepţia celor de provenienţă urbană, care vizează ocupaţii, fac trimitere directă la aşezarea de obârşie a unui neam sau a altuia, aceste nume, sau porecle, cum li se zicea în vechime, fiind primite şi asumate abia după abandonarea obârşiei, cu excepţia liderilor obşteşti, care primeau numele aşezării şi în timpul reprezentării intereselor obştii în relaţiile cu autorităţilor. Nume-porecle precum Medeleanu, Siminiceanu, Suceveanu, Eşanu, Movileanu, Bosânceanu, Bârlădeanu etc. sunt, totuşi, dublate, în unele cazuri, de numele nealterat al aşezării, multe familii primind integral şi neadaptat numele satului de obârşie, cum s-a întâmplat în cazul familiilor-satelor Lungoci, Bâra, Blaga, Blândul (în Nadişa), Corbu, Cornea, Covei, Duda, Macri, Mălăiele, Manta, Spulber (lângă Nereju), Stângaciu, Tomozei etc.
Practicarea de meşteşuguri preistorice reprezintă, în lumea satului moldovenesc, un adevărat calendar străvechi, cu reguli stricte şi bine definite: săteanul ascuţind fierul de plug atunci „când crugul / Anului vremea-şi încheie” şi începând aratul „când se deşteaptă Pleiadele, fiicele marelui Atlas” (la începutul lunii mai), în urma lui, „să arunce sămânţa”[1] „argatul de ani patruzeci, căci e încă / Plin de vigoare”. Săteanul îşi face singur „uneltele toate”, luând lemnul din „neatinsa pădure… / Când se opreşte în ramuri seva şi frunzele pică”. Săteanul îşi face „piua… de trei coţi, de trei picioare… maiul, / Osia şapte picioare”, „obezi de trei palme”, iar din „lemn îndoit cât de mult, cormană de cer” din lemn de „munte, / Căci e mai trainică la plug şi boilor mai cu priinţă”. Sătenul avea două pluguri, „căci, de se strică unul, la celălalt pune-vei boii”. „Oiştile cele mai bune din ulm se cioplesc… cormanul din gorun, grindeiul din stejar”. În „vreme de iarnă… / Omul cu minte isteaţă îşi spune un car că-şi va face, / Numai zăludul îşi uită că-i trebuie o sută de lemne / Car să-ntocmească şi-acasă, cu grijă, din timp să le strângă”. Săteanul nu pierde timpul „la sălaşul de faur în ceasul de iarnă, / Nici lângă sobă, la cislă, când frigul împiedică-n muncă / Omul, căci cel care-i vrednic de mare folos e în casă / Şi ale iernii oprelişti nu-1 fac al foametei pradă”, ci, în luna lui Faur, cu zile urâte, geroase, / Ce pentru boi e pieire”, îşi pune „o bundă de lână peste tunica cea lungă”, opinci croite din „pielea de bou, cu putere izbit între coarne”, căciula şi îşi vede de muncile sale, ajungând, astfel „la a anului capăt, / Când fi-vor iar deopotrivă ziua cu noaptea şi iarăşi, / Mamă a toate, pământul va da feluritele-i roade”[2].
[1] Hesiod, Munci şi zile, p. 70
[2] Hesiod, Munci şi zile, p. 71-75
Închin acest al IX-lea volum al cărţii „Povestea aşezărilor moldovene”, prin ilustraţiile coperţilor, memoriei regretatului publicist şi artist plastic Tiberiu Cosovan.
Dar datină, tradiţii şi obiceriuri pot fi întâlnite, într-o concreteţe năucitoare, risipite prin viaţa vremilor din urmă, acolo unde pământul însemna o necontenită rodire şi din rodire, şi din miracolul reînvierii în „luncile Soarelui”, aveau să se individualizeze casele şi satele, în ciuda faptului că, în întreaga strămoşie a Moldovei vom întâlni, mereu şi mereu, într-o frăţietate deplină, alături de români, numeroşi slavi, maghiari, evrei, armeni, greci, turci, sârbi, nemţi, ba chiar şi italieni şi francezi, cu venele pe neaşteptate împrospătate de sevele enigmaticului „frunză-verde”.